Paternurile ne pot arăta calea în viaţă. Dar ce facem atunci când nu mai reuşim să percepem faptele şi cuvintele aşa cum sunt ele şi le trecem prin filtrele noastre îmbibate în sentimente şi proiecţii. Astăzi despre paternurile dintr-o relaţie, şi cum mereu unul din cei doi va fi oprit de propriul filtru de a vedea lucrurile aşa cum stau în realitate.
În momentul în care îţi proiectezi în cealaltă persoană tot ceea ce tu ai de oferit, tinzi să nu mai acorzi aceiaşi însemnătate faptelor şi cuvintelor celuilalt. Transformăm cu uşurinţă *Nu-ul* în * Poate mai încolo *, şi tot aşa cu restul cuvintelor. Le acordăm o conotaţie favorabilă nouă, chiar dacă ele sunt scrise negru pe alb.
V-aţi întrebat vreodată cum o persoană din cuplu poate accepta scuze absurde în directă opoziţie cu toate principiile sale ? Ba chiar, preferă să se învinovăţească într-un final, doar pentru a reuşi să nu se simtă înşelat şi să nu renunţe în acelaşi timp la toate proiecţiile sale. Tot timpul, acest filtru al sentimentelor vă aduce în punctul în care preferaţi să vă minţiţi cu bunăştiinţâ, doar de teama de a nu suferi şi a realiza că persoana de lângă a jucat un alt rol cu voi . De fapt suferiţi mult mai mult. Suferiţi prin lipsa de iubire, acumulaţi frustrări ce într-un anumit moment T1 vor ieşi la suprafaţă. De *n* ori mai puternice.
Atunci când simţiţi asta, trebuie să găsiţi puterea să vă adunaţi şi să constataţi paternurile ce au aparut de-a lungul relaţiei. Să aveţi puterea să observaţi că de-a lungul timpului relaţia se desfăşoară ciclic. Ridicaţi-vă, şi priviţi unde este rana. De schimbările de sentimente bruşte a celeilalte persoane de la lună la lună. De cuvintele atât de diferite spuse la o distanţă atât de mică. De paternurile ce au aparut în momentele voastre de nelinişte şi în care aţi stat despărţiţi.
Încecaţi să priviţi, să le priviţi. Ele apar de fiecare dată, deşi unul dintre voi a încercat să rupă acest cerc. Imaginaţi-vă pe autostrada speranţei undeva într-o vară. Imaginaţi-vă o noapte cu cer senin şi jazz pe o plajă uitată de lume, în care persoana de lângă plânge şi îti spune că eşti singura persoană ce contează.
Acum transpuneţi-vă la începutul iernii pe aceiaşi autostradă, doar că pe drumul de întoarcere. Întoarcere în acelaşi loc, în care nu contezi. In care eşti pe autostrada ce face cale întoarsă şi deja nu mai ai răbdare să o străbaţi, pentru că deja şti ce se află la capătul celălalt. Acelaşi patern. Acelaşi tu, trezit la realitate.
Cumpăriluzii
Cum naiba am dat eu tocmai astazi peste postarea asta a ta?!? Azi, in plin proces de evaluare al pattern-urilor unei relatii despre care nu stiu ce sa mai cred…despre care nu vreau sa mai cred! Incerc sa observ si sa analizez ce s-a intimplat, si cum s-a intimplat si cateodata mi se pare ca asa naiva am fost (to say the least) si cateodata mi se pare ca asa m-am lasat pacalita…da’ nu de el si asta-i trist, ci de mine si asta doare! Ai dreptate! There are patterns (!!!!
! Stii ca-s maniaca 
!). And there is us. Tu stii cum sa faci sa iesi din pattern-urile astea?!??! Te rog sa-mi spui, te rog mult…
Nu ştiu…..eu aprofundam de ceva vreme. Şi totuşi mi-a trebuit ceva care să mă trezească la realitate, să vad cercul care acum este atât de vizibil. Întâmplarea cu autostrada m-a făcut să îmi dau o palmă în frunte. Deci trebuie în primul rând să aprofundezi tot ce înseamnă analiză tranzacţonală, şi din păcate îţi trebuie un flash foarte puternic, încât să-l vezi şi de pe Intercontinental
. După, îţi vei da seama de lucruri foarte uşor.
Ce este frumos în schimb, e faptul că după flash-ul ăsta şi după ce realizezi şi reuşeşti să ieşi din cerc, te va mânca mintea şi tot ceea ce ai învăţat să mergi şi mai în trecutul tău poate chiar până la părinţi sau bunici să îţi dai seama de alegeri şi cine ţi le-a imprimat etc etc.
Ah…nu am timp să scriu şi nici nu îmi face placere. Am atâtea de spus, încât realizez că mă bâlbâi în scris
Pai ai adresa mea de mail. Daca imi scrii – ai mai facut-o – iti dau si nr de telefon. Imi place cafeaua. Si ceaiul. Si imi fac timp. Si as asculta cu mare drag un om care are ceva de spus, care stie ce spune si care spune ce stie. Nu e o invitatie in sensul acela. Este realmente o curiozitate personala si nici mie nu-mi (mai) place sa scriu si daca as face-o m-as balbai inca si mai tare. Cu drag
Din păcate va trebui să te refuz:)
PS: aveţi grijă tuturor celor ce le-am scris parola. Mailul e şters definitiv din momentul în care am renunţat definitiv la ideea de a face blogul privat.
Ma asteptam. Atunci, in compensatie, ar fi frumos sa scrii. Daca n-ai avut chef sa vorbesti va trebui sa faci efortul sa te bilbii in scris. Am zis!